Paralelă între „Luceafărul” și „Riga Crypto și lapona Enigel”

„Luceafărul” de Mihai Eminescu și „Riga Crypto și lapona Enigel” de Ion Barbu. Primul surprinde iubirea imposibilă dintre o fată de împărat și un astru.

Prin surprinderea a două ființe aparținând unor lumi diferite (reală și fantastică) textul se pretează la comparația cu alte două capodopere ale literaturii române:




 Problematica geniului este dezbătută de poet din perspectiva filozofiei lui Schopenhauer. Potrivit teoriei filozofului german, cunoașterea lumii este accesibilă numai omului de geniu, singurul capabil să depășească sfera strâmtă a subiectivității și să se obiectiveze, aplicându-se exclusiv domeniul cunoașterii. Spre deosebire de el, omul obișnuit nu-și poate depăși condiția subiectivă, nu poate ieși din marginile acestui dat. Eminescu tălmăcește artistic doctrina schopenhaueriana, înzestrându-și eroul nu numai cu atributele cunoașterii raționale, ci și cu o mare capacitate afectivă. Această capacitate afectiva a Luceafărului, devenit simbol al omului de geniu, este punctul generator al alegoriei în poemul eminescian. Față de împărat este pentru Hyperion nu numai obiectul cunoașterii sale, ci și iubita sa, obiectul unui pasiuni arzătoare. Mistuitoarea sete de iubire îl determină să se hotărască la sacrificiu: abandonarea condiției sale de ființa nemuritoare.

Izolat prin calitățile sale excepționale, Hyperion – geniul va rămâne „nemuritor” prin forța gândirii, dar „rece” în plan afectiv.
Al doilea poem, „Riga Crypto și lapona Enigel” a fost numit chiar de autorul lui drept „un Luceafăr întors”, deoarece ființa superioară este de această dată feminină, iar cea inferioară-masculină.

 Poemul este o alegorie a incompatibilității dintre regnuri. Riga Crypto și lapona Enigel nu pot „nunti”, ființele lor sunt irenconciliabile, aspirațiile nu coincid. Regele-ciupercă tinde să pătrundă în lumea laponei, smulgându-se dintr-un orizont limitat, din „teluricul său trai”; fata aspiră spre Soare, spre spațiul luminii, nelimitat. În lunga călătorie spre Soare, întâlnirea cu riga Crypto e doar o capcană pe care o ocolește cu luciditate. Crypto și Enigel sunt simboluri ale unui sistem polarizat în care contrariile se atrag, dar contactul este imposibil, datorită structurii incompatibile a celor două personaje. Pentru Crypto, ieșirea din „cerul lui strâmt”, ca să folosim o expresie eminesciană, înseamnă mutația dintr-un regn în altul, adică moartea. Pentru Enigel, aspirația spre Soare, spre spiritualitate, e o firească evoluție spre un tel mai înalt a chiar ființei umane, pentru că numai ea are „fântâna-n piept”, adică posibilitatea de reflectare, deci numai ea are conștiință prin care omul își depășește marginile fatale ale propriei sale zidirii fizice. Pentru ființele inferioare, „pahar e gândul, cu otravă”, „ca la nebunul riga Crypto”, aspirând să-și depășească condiția prin iubire, a intrat în spațiul ucigător al Soarelui. Riga devine o ciupercă otrăvitoare, finalul fiind o subtilă așezare în legenda a destinului plantelor otrăvitoare care ar fi ființa alienate, „nebune”, doborâte de o aspirație mult prea mare față de mărginita lor putere.

Totuși, drama este a lui Enigel, nu a lui Crypto. Aceasta apare în visul ființei superioare, este deci problema ei, reprezintă tentația sau tot ceea ce stingherește omul în aspirația lui spre înalt.

Deși tema este comună, ca și motivul visului, cele două opere sunt diferite prin manieră de abordare, care se pretează unor curente literare diferite: romantism și modernism.

Catalin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *