Comentariul poeziei „Leoaică tânără, iubirea” – Nichita Stănescu

Primele două volume „Sensul iubirii” și „O viziune a sentimentelor” sunt reprezentative pentru creațiile lui Nichita Stănescu prin viziunea proprie pe care o are asupra temei iubirii. Stănescu, prin revalorificarea temelor mari din literatură ajunge în cel mai scurt timp să fie unul dintre cei mai însemnați poeți ai anilor ’60.

Poezia face parte din volumul „O viziune a sentimentelor” apărut în 1964 dezvoltând tema iubirii.
Tema poeziei este iubirea ca formă de cunoaștere ce apare și se manifestă într-un mod neașteptat. Imaginea concretă a leoaicei este asociată cu modul neașteptat și agresiv al apariției iubirii și manifestării ei.

Titlul poeziei este o apoziție, conține în structura sa metafora „leoaică” fiind asociată cu adjectivul „tânără” ce trimite la manifestarea sentimentului iubirii într-o anumită perioadă. Iubirea este definită prin apropierea față de eul liric în perioade diferite: „azi”, „demult” și „inc-o vreme/ și-nca-o vreme”.

Lirismul poeziei este de tip subiectiv redat prin mărcile subiectivității: pronume personale la persoana I: „mă”, „m-„, „am dus”, „mi-„.



Structura poeziei: 3 secvențe poetice ce corespund celor 3 strofe cu număr inegal de versuri. Prima secvență poetică surprinde întâlnirea în mod neașteptat a iubirii care e prezentă și așteptată „să vâneze”, sugestive fiind construcțiile „mai demult” și „colții alți mi-a înfipt în față”. Apariția iubirii e neașteptată, iar agresivitatea este subliniată prin versul „m-a mușcat leoaica azi de față”. Sentimentul iubirii îl marchează pe eul liric fizic, sugestivă fiind repetiția „față”. Iubirea e văzută ca un joc, apare în ipostaza vânătorului care-și urmărește „victima”. În cea de-a doua strofă este redat un tablou cosmogomic ce trimite la poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu. Datorită iubirii, eul liric percepe universul în extensia lui ca fiind perfect, fapt subliniat prin versul „se făcu’ un cerc de-a-dura”.

Aspirația eului liric este spre absolut, iar armonia universului este percepută prin simțul văzului și auzului: „și privirea-n sus țâșni/ curcubeu tăiat în două/ și auzul o-ntalni/ tocmai lângă ciocârlii.

În ultima secvență poetică este redat efectul pe care-l are iubirea asupra eului liric care percepe universul altfel. Prin metaforele „sprânceană” care simbolizează contemplația, „tâmplă”-meditația, „bărbie”-rostirea, se trimite la simțurile ce sunt antrenate în perceperea universului. „Mâna” trimite la concretetia lumii, la faptul că elementele din univers pot fi palpabile. Starea de extaz, de transformare este surprinsă în versurile „și-alunecă-n neștire/ pe-un deșert în strălucire/ peste care trece alene/ o leoaică arămie”.

  Finalul poeziei evidențiază ideea că iubirea proiectează omul în eternitate accentuată de epitetul „leoaică arămie” și repetiția „inc-o vreme/ și-ncă-o vreme”. Reperele temporare din strofele anterioare „azi”, „deodată” sunt înlocuite cu abolierea timpului, iubirea fiind o stare de grație.

La nivel morfologic, prin intermediul verbelor la mai mult ca perfect, perfect compus, „a mușcat”, „a sărit” se exprimă întâlnirea cu iubirea. Metamorfoza universului și rapiditatea transformării lui se exprimă prin verbele la perfect simplu „făcu'”, „țâșni”. Starea de grație pe care o trăiește eul liric e subliniată prin verbele la prezent: „nu știa”, „alunecă”.

La nivel stilistic domină metaforele: „curcubeu tăiat în două”, „tâmplă”, „bărbie”, „sprânceană” care ambiguizează mesajul liric.

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” aparține neomodernismului prin structurarea textului în strofe cu număr inegal de versuri, măsură variabilă și manieră inedită a întâlnirii omului și iubirea.

Catalin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *