Comentariul artei poetice „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – Lucian Blaga

În același an în care publică volumul ,,Poemele lumii” (1919) care se deschide cu arta poetică ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” , poetul și filozoful Lucian Blaga publică un volum de aforisme, ,,Pietre pentru timpul meu” , în care se regăsește o afirmație ce concentrează viziunea sa despre lume: ,,Datoria noastră în fata unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci  să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare”. Din această perspectivă, întreg volumul ,,Poemele luminii” transfigurează concepte filozofice fundamentale. Simbolul dominant îl constituie lumina, simbol al cunoașterii atât raționale, cat și intuitive, revelatorii, dar și simbol al vieții, al divinității, al trăirii și al substanței universului.

Cele două tipuri de cunoaștere, ,,paradisiaca și luciferică”, constituie suportul ideatic al poemului Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. În viziunea lui Blaga, cunoașterea paradisiaca presupune prezența unui obiect dat și încercarea de a-l  cunoaște prin concepte raționale, iar cunoașterea luciferică, interesată de latura criptică, ascunsă a obiectului. Explicația unei astfel de cunoaștere ,,luciferice” care ar mai putea fi numită și cunoaștere revelatorie sau poetică, stă în faptul că existența umană este fundamental misterioasă, ea neputand fi cunoscută și înțeleasă logic.



Titlul, ca și începutul poeziei o reluare a titlului se remarcă printr-o puternică individualizare a eului liric, prin folosirea vocabului ,,eu” , conferindu-i dicursului liric valoarea de confesiune. Poezia lui Blaga pare a reabilita astfel confesiunea și biograficul, specifice poeziei romantice, precum și sinceritatea acesteia. M. Scarlat, referindu-se la componenta autobiografică a poeziei lui Blaga, afirmă: ,,Novatoare în perimetrul literar romanesc este înțelegerea sincerității. Anterior ea fusese confundată cu expresia necenzurata a afectivității. Se produce în lirica lui Ion Barbu o răsturnare a înțelesului tradițional, poetul vizând sinceritatea ființei în sens ontologic (nu afectiv). Oricât ar părea de curios, biograficul l-a ajutat pe artist să se desprindă de particular, în efortul de a accede la implicațiile metafizice ale existenței. ,,Așadar vocea eului poetic e mai degrabă un simbol al condiției umane, expresia unui eu universal, ,, o autobiografie fabuloasă, ancorată în metafizic” (M. Scarlat) decât semnul unei confesiuni personale.

Discursul poetic este structurat pe baza unei opoziții cu termeni inegali, în cuprinsul unuia dintre termeni dezvoltându-se o analogie poetică (cu lumina lumii). Opoziția se realizează între eul poetic, a cărui reprezentare domină poezia, și ceilalți (alții), prezenți cu fapta lor, ucigătoare de taină doar în trei versuri: ,, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid cu mintea tainele, ce le întâlnesc/ În calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte” în opoziție cu ,,Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric”.

Începutul poeziei este abrupt, se observă o puternică individualizare a vocii lirice prin vorbe la forma negativă ,, nu strivesc, nu ucid”. Aceste negații preced verbele afirmative din final ,, Sporesc, îmbogățesc”.

Metafora simbol centrală a textului este exprimată prin substantivul ,,corola”. Expresivitatea acestei metafore simbol este dată chiar de sensul conotativ al cuvântului care presupune ideea de circularitate, de horă de petale viu colorate. Determinantul ,,de minuni” implică ideea miraculosului, a tainei, a misterului universal, a vieții. Această idee revine în textul lui Lucian Blaga prin intermediul câtorva elemente: flori, ochi, buze, morminte. Astfel ideea lumii că taina este potențată de o amplă analogie: cunoașterea eului poetic este raportată la lumina lumii, ceea ce ar sugera indirect o opoziție cu lumina soarelui  ( a rațiunii, a logicii): ,,dar eu/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină/ și întocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții/ așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister”. Ideea de mister se dezvoltă printr-un sistem de imagini construite în interiorul câmpului lexical al cunoașterii: ,,ne-nteles, ne-ntelesuri, nepătrunsul ascuns, întunecată zare”.

Ultimele două versuri ale poeziei, ,,căci eu iubesc/ și flori, și ochi și buze și morminte”, afirmă ideea iubirii ca formă de cunoaștere. Aceste versuri pot fi interpretate ca o justificare, a explicației a atitudinii poetului în fata existenței. Esențială este aici prezența verbului ,,iubesc” care în poezia lui Blaga înseamnă cunoaștere, participarea la misterul universal, cu alte cuvinte dezamăgirea eului.

Catalin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *