Comentariu „Riga Crypto şi Lapona Enigel” – Ion Barbu

Conceptul de modernitate trebuie discutat, în literatura română, în primul rând în legătură cu poezia lui Ion Barbu, mai mult decât în legătură cu operele celorlalți poeți interbelici. Numeroase elemente ale discursului poetic configurează o viziune originală: tendința de a face poezia și geometria să se întâlnească într-un loc ,,înalt”, poezia devenind o instruire în lucrurile esențiale, o sărbătoare a intelectului care se opune emoției și sentimentelor conjuncturale



Riga Crypro și Lapona Enigel, aparținând celei de a doua etape a creației, cea pitoresc-narativă lirica lui Ion Barbu indică, prin chiar evoluția ei, trecerea de la poezie a decadenței romantice (ciclul parnasian) la modernismul poetic  (ciclul pitoresc-narativ și cel ermetic) este formal o baldă. Recunoaștem aici tentația moderniștilor de a recupera epicul, subordanandu-l însă unui lirism esențial, al cărui scop este surprinderea lumii în ipostaze eterne. Lirismul poartă așadar amprenta obiectivării, mascat fiind de prezența a doua personaje simbol. Lipsesc din text binecunoscutele mărci ale subiectivității,ale lirismului personal, cititorul putând descifra elemente ale lirismului narativ.

Titlul Riga Crypto și Laponă Enigel sugerează de la început, prin numele celor două personaje, o dimensiune narativă a textului. Balada începe printr-o introducere a menestrelului care amintește de chemarea muzelor din epopeea antică: ,,Menestrel trist, m-ai aburit,/Ca veninul vechi ciocnit la nuntă”. Cadrul este al unei nunți medievale, iar tehnica valorificată este aceea a povestirii în râmă. Nunta, ca motiv poetic ce se insinuează chiar de la inceputl poemului, are multiple semnificații în poezia lui Ion Barbu: simbol al aspirației de  contopire cu unitatea primordială, de reintoarecere la un timp inaugural sau simbol al căii de acces la o alta lume către care aspiră o ființă inferioară (asemenea  acestui poem).

Primul personaj ilustrat este craiul Crypto, a cărui existență se desfășoară într-o lume dominată de umezeală: ,,pat de râu”, ,,tron de rouă”. Refuzul lui de a înflori, precum și determinările ,,sterp”, ,,inimă ascunsă” configurează condiția neobișnuită a acestui rigă: ,,Și răi ghioci și toporași/ Din gropi ieșeau să-l ocărască/ Sterp îl făceau și  nărăvaș,/ Că nu voia să înflorească”.

În strofele următoare se conturează imaginea celui de-al doilea personaj: Enigel ,,laponă mică, liniștită”, care trăiește în nordul înghețat, spațiul umbrei și al vântului. Este prezentată migrația ciclică a acestui al doilea personaj dinspre nord înspre sud. În plan epic, este surpinsa întâlnirea celor doi reprezentanți ai unor lumi diferite, opuse chiar. Întâlnirea se produce în vis ca și în poemul eminescian Luceafărul: ,,Pe trei covoare de răcoare/ Lin adormi, torcând verdeață/ Când lângă sân, un rigă spân, / Cu eunucul lui bătrân/ Veni s-o-mbie cu dulceață”. Prezența eunucului este asociată ideii de increat, de potențialitate încremenită, o ipostază esențială la Ion Barbu.

Ritualul poetului care prefigurează nunta se finalizează cu refuzul laponiei de a se opri în lumea umezelii și a umbrei. Ea îi cere acestuia să aștepte pentru a se coace: ,,Lasă – Așteaptă de te coace”. Coacerea este o epresie simbolică a împlinirii destinului în lumea lui. Se definește aici, prin refuzul consecvent al laponiei, condiția umană cu aspirațiile ei către un ideal care poate fi împlinirea spiritului, apropierea de ,, intelectul pur” reprezentat de soare. În același timp se evoca indirect și ideea dualității omului, căci el este asociat și umbrei, materiei și cârnii. Soarele este simbolul aspirației laponiei: ,, Mă-nchin la sorele înțelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept / Și roata albă mi-e stăpână/ Ce zace în sufletul fântână”. Se conturează, astefel, o dramă a incompatibilității: ,,La soare roata se mărește./ La umbră numai carnea crește”.

Crypto este surprins de soare, iar acesta îi precipită destinul: ,,Dar soarele a prins inel/ Se oglindi adânc în el. Crypto devine o ciupercă otrăvitoare; el nu are ,,suflet fântână” precum Lapona Enigel, îi lipsește conștiință, posibilitatea de a oglindi lumea din jur. Sintagma ,,ciupercă tânără”, din versurile ,, Că-i greu mult soare să îndure/ Ciupearca crudă de pădure”, este formula potrivită ființelor elementare a căror existență este supusă mecanicii simple a universului.

Finalul baladei configurând într-o tonalitate folclorică de bocet și imprecație legenda nașterii ciupercilor otrăvitoare, sugerează condiția dramatică a omului în univers.

Catalin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *